Parastasul sau Slujba de pomenire a celor mutaţi la Domnul se poate săvârşi la biserică, la mormânt sau în casele credincioşilor. Pomenirea arată, pe de o parte, dragostea, grija şi respectul nostru pentru cei care ne-au fost sprijin în această viaţă trecătoare. Ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru iertarea şi aşezarea sufletelor lor „în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul”. Pe de altă parte, însă, sensul acestei rânduieli se îndreaptă spre noi, cei care ne rugăm, întrucât „filosofia cea adevărată este gândul la moarte”, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Importanţa rugăciunii din timpul parastasului ne face să cugetăm mai limpede cele duhovniceşti, cu precădere cele despre moartea trupului şi nemurirea sufletului omenesc.

Dumnezeu ne-a pregătit nemurirea. El aşteaptă mişcarea noastră, astfel că Biserica ne aduce aminte permanent la ce stadiu suntem aşteptaţi să ajungem: acela de fii şi moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Mai cu seamă, prin parastas ni se aduce aminte de patima lui Hristos, Care S-a făcut „începătura învierii celor adormiţi” (I Corinteni 15, 20). 

Dacă Hristos nu ne-ar fi răscumpărat de sub sclavia păcatului, a iadului şi a morţii, astăzi nu am fi avut posibilitatea de a cugeta măcar la mântuirea sufletului şi la dobândirea unui colţişor de rai.