Sfintele Taine sunt prezentate în scrierile filocalice ca absolut necesare pentru mântuire, fiecare dintre ele constituind etape pe care credincioșii trebuie să le străbată pentru dobândirea Împărăției cerurilor. În lupta duhovnicească pe care o duce, creștinul este uneori înfrânt, căzând fie în păcate de moarte, fie în păcate ușoare. Lucrarea de curățire și sfințire a credincioșilor se împlinește prin primirea Sfintelor Taine. Prin ele se întreține, se apără și se întărește viața duhovnicească a credincioșilor, ei primind puterea de a urca neîncetat pe cărarea îndumnezeirii. Viața creștinului ortodox este o viață trăită cu Hristos și în Hristos, o trăire în întregime a lui Hristos. Duhul Sfânt face ca Hristos să fie prezent în Sfintele Taine și în cei ce se împărtășesc de ele. 

Părinții din Filocalie îndeamnă nu numai la o urmare a lui Hristos, ci la o imprimare de chipul lui Hristos, o îndumnezeire prin participare. Deci, creștinul n-are numai putința de a renaște pentru o viață nouă, dobândind puterea de a se desăvârși și de a se perfecționa în mod continuu, ci, prin Sfintele Taine, se unește în mod real cu Hristos prin harul necreat și îndumnezeitor, ele fiind acțiuni sensibile instituite de Hristos, prin care se împărtășește harul lui Hristos și El se unește cu persoanele care cred . Deci, viața duhovnicească a omului își are începutul, crește și se desăvârșește prin conlucrarea neîntreruptă cu harul divin revărsat prin Sfintele Taine. Temelia vieții duhovnicești a creștinului o constituie mai întâi, cele trei Taine ale vieții spirituale sau ale încorporării în Hristos și anume: Botezul, Mirungerea și Euharistia. Cele trei Taine de inițiere îl introduc pe om în noua condiție harică a re¬nașterii și creșterii în Hristos, însă din cauza firii sale neputincioase și nestatornice, omul, adeseori, cade din această stare, și se expune singur tentațiilor răului și păcatelor de tot felul, care îl abat din calea mântuirii.

Părinții duhovnicești ai Spiritualității răsăritene învață că Sfintele Taine transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat. Omul căzut nu poate renaște decât prin harul divin, iar acest har al renașterii se revarsă asupra creștinului prin Taina Sfântului Botez, prima Taină prin care ni se împărtășește harul dumnezeiesc. Taina Sfântului Botez este deci Taina prin care se reintră în starea de har, creștinul curățindu-se de păcatul strămoșesc, ca și de toate păcatele săvârșite până atunci, renăscându-se spre o viață nouă și făcându-se părtaș roadelor răscumpărării prin jertfa Mântuitorului. Prin Botez, ne naștem duhovnicește și devenim frați ai lui Hristos, iar prin celelalte Taine creștem de la starea de prunc la starea de bărbat desăvârșit, primind puterea de a ne desăvârși, de a ne perfecționa în mod continuu. Neputându-se repeta Botezul, creștinul primește o altă Taină prin care să se ierte păcatele săvârșite după botez și anume Taina Pocăinței, prin care ni se dă posibilitatea să intrăm iar în comuniune cu Dumnezeu. Omul se folosește de această Taină ori de câte ori cade în păcate, întrerupând relația cu Dumnezeu, căci numai prin ea se poate restabili comuniunea între Dumnezeu și om. Pocăința este o Taină restauratoare, fiindcă îl așează pe om din nou în starea de har a Botezului, izbăvindu-l de păcat și de toată neputința, pentru a restabili iarăși comuniunea cu Hristos. Scopul ei propriu și imediat este acela de a îndrepta de la om răul și ceea ce atârnă de acesta, adică păcatul și consecințele lui ca obstacole în fața harului dumnezeiesc.
După ce se întâlnește prin pocăință cu Mântuitorul, urcă pe treapta cea mai înaltă a vieții duhovnicești. Dacă în celelalte Sfinte Taine, Hristos este prezent prin energiile necreate, în Euharistie e prezent prin însuși Preacurat Trupul Său și Sfânt Sângele Său. Prin Sfânta Euharistie se realizează cea mai deplină unire cu Hristos în această viață, creștinul neîmpărtășindu-se ca în celelalte Taine numai cu harul divin, ci cu însuși Trupul și Sângele lui Hristos care este izvorul harului divin al celorlalte.

Conchizând, se poate afirma că importanța și valoarea Sfintelor Taine nu pot fi relevate în mod deplin prin mijlocirea cuvintelor, ci prin împărtășirea de harul divin ce se revarsă din ele. 

La Botez, diavolul este alungat din adâncul sufletului iar Hristos se sălășluiește și tronează înăuntrul lui

Botezul este începutul vieții veșnice. Prin Botez, omul se unește cu întreaga Sfântă Treime, devine părtaș al vieții veșnice a Fiului lui Dumnezeu răstignit și înviat din morți, intră în Împărăția cerurilor, pentru a se bucura împreună cu El de iubirea Preasfintei Treimi. Botezul pune pe primitorul lui în relație intimă nu numai cu Hristos, ci cu întreaga Sfânta Treime, căci Hristos este Fiul Tatălui și ne face și pe noi, în Sine, fii ai Tatălui, eliberându-ne de robia stihiilor impersonale și a patimilor.

În scrierea sa Despre Botez sau, mai precis, Răspuns acelora care se îndoiesc de dumnezeiescul botez, a scriitorului filocalic Marcu Ascetul, inserată de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, traducătorul și tâlcuitorul Filocaliei în volumul I al colecției, Marcu Ascetul vorbește despre Botezul lui Hristos, prezentându-l ca pe o lucrare de împărtășire a Duhului Sfânt, cu toate darurile și puterile lui. Tot atunci, unul din cei care se îndoiau de dumnezeiescul botez, prezintă și întrebarea: Atunci pe cine primește în chip tainic cel ce s-a botezat? Pe Hristos sau pe Duhul Sfânt? Căci o dată ai spus că locuiește în el Hristos, altă dată, Duhul Sfânt? Părintele filocalic răspunde și menționează că pe Duhul Sfânt Îl primim prin botez. Dar fiindcă Acesta e numit și Duhul lui Dumnezeu, și Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim și pe Tatăl, și pe Fiul, iar fiindcă Duhul nu se desparte de Tatăl și de Fiul, de aceea mărturisim că în El se află Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în Tatăl este Fiul și Duhul Sfânt, și iarăși în Fiul Tatăl și Duhul, așa și în Duhul este Tatăl și Fiul nu prin amestecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiași voințe și dumnezeiri. Drept aceea și noi, fie că numim pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că pe Duhul, prin numele cel Unul numim Treimea în înțelesul în care am spus.

Cu alte cuvinte, Botezul este momentul sălășluirii minunate a Preasfintei Treimi în sufletul creștinului. 
Diadoh al Foticeii subliniază că, până la Botez, omul se află sub influența nemijlocită a diavolului. În adâncul sufletului său șerpuiește diavolul, iar Hristos lucrează asupra acestui suflet oarecum din afară. Demonii foiesc ca niște șerpi în adâncurile inimii, neîngăduind câtuși de puțin sufletului să caute spre dorința binelui . Strecurându-se ca niște nouri întunecoși prin părțile inimii , ei iau chipul feluritelor împrăștieri, ca, furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, să o desfacă de convorbirea cu harul. 

Deci, dacă până la Botez, în adâncul sufletului se află diavolul, de la Botez, înăuntrul lui se sălășluiește harul, iar diavolul este scos afară. Din acest moment, sufletul este influențat de har dinăuntrul său, iar diavolul, o dată exorcizat, alungat afară, călărește pe mustul cărnii, adică încearcă iarăși să pătrundă în sufletul său, sub forma ispitelor cu care-l ademenește, sau prin natura ușor de influențat a trupului, prin simțurile atrase de lunecușul plăcerilor și prin afecte. În acest sens, Diadoh al Foticeii dă detalii semnificative și scrie: Satana, prin Sfântul Botez, e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie (…) să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului, adică în minte. Pentru că toată slava fiicei împăratului, zice, e dinăuntru. (Psalmul 44, 14; Septuaginta), nearătată dracilor. De aceea, din adâncul inimii însăși simțim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin natura ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului (Romani 7, 22), iar simțurile trupului sunt atrase de lunecușul plăcerilor. De aceea harul lucrând prin simțirea minții înveselește trupul celor ce sporesc în cunoștință cu o bucurie negrăită, iar dracii, lucrând prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne află umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinței . Făcând referire la ademenirile și tentațiile la care este supus omul de către diavol ce vrea să-l oprească de la dorirea binelui, să-l despartă din comuniunea cu harul și să-l arunce în patimi sufletești, din cauză că nu se mai poate încuiba în mintea creștinului, Diadoh completează : Deci, Satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai înainte, dată fiind prezența harului, călărește pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin firea ușor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. De aceea, trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecușul plăcerilor . Același autor filocalic oferă detalii și despre felurile și lucrările acestor diavoli izgoniți prin Botez. Aceste duhuri rele sunt de două feluri: Unele dintre ele sunt oarecum mai subțiri, iar altele sunt mai materiale. Cele mai subțiri războiesc sufletul. Celelalte obișnuiesc să ducă trupul în robie prin anumite îmboldiri stăruitoare. De aceea dracii care războiesc sufletul și cei care războiesc trupul își sunt mereu potrivnici, cu toate că au același scop de-a vătăma pe oameni.

Prin învățătura lor despre botez, Diadoh al Foticeii și Marcu Ascetul au combătut una dintre ereziile de atunci, și anume messalianismul. Numele de messalieni provine din termenul grecesc messalianoi/massalianoi care calchiază cuvântul siriac mesalleyānē și înseamnă rugători. Cuvântul a fost transcris în greacă sub forma μεσσαλιανοί μασσαλιανοί. Mai sunt întâlniți sub numele de euchitai, o traducere grecească a termenului messalianoi, sau purtând numele diverșilor conducători spirituali pe care i-au avut: adelfieni - după un anume Adelfios, eustatieni – după Eustatiu din Edessa, marcianiți după un anume Marcian etc. Toate aceste nume le-au fost date însă de adversari. Ei se numeau spirituali sau duhovnicești (πνευματιχοί). Sunt menționați de Sfântul Epifanie în cartea sa principală Panarion, unde îi descrie ca pe niște vagabonzi ce au renunțat la cele lumești cerșind și dormind pe străzile Antiohiei. Sfântul mai menționează că provin din părțile Mesopotamiei și semnalează prezența lor în Antiohia între anii 376-377. Sfântul Efrem Sirul îi menționează și el în lucrarea sa Imne despre erezii . Messalianismul era o erezie ascetică apărută în Siria la sfârșitul secolului al IV-lea. Adepții acestei erezii susțineau că harul și păcatul coexistă în suflet, iar din pricina păcatu¬lui lui Adam, flecare are un demon care s-a unit substanțial cu sufletul său și care îl incită la păcat. Nu este suficient să ne ocupăm de păcatele deja săvârșite. De altfel, botezul nu șterge păcatele și nici nu-1 alungă pe demonul care s-a unit cu sufletul. De aceea, trebuie ca prin rugă¬ciune permanentă să înlăturăm influența acestui demon și să atingem starea de nepătimire, ceea ce înseamnă anularea oricărei voințe sau a oricăror sentimente. În această stare, sufletul are conștiința unirii cu Mirele ceresc, după cum mi¬reasa își îmbrățișează soțul. Atunci de¬monul iese din om prin mucoasa nasului sau prin scuipat sub forma unui șarpe, iar locul lui este luat în mod simțitor de Duhul Sfânt . De asemenea, adepții ereziei susțineau că orice prezență a harului trebuie să o simtă omul. Mișcarea messalienilor a fost con¬damnată la sinodul de la Efes din anul 431.

Iată, de pildă, cum combate Diadoh al Foticeii erezia euchiților: Unii au născocit că atât harul, cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât și duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare, zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care renaștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după Botez stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează desigur Satana asupra sufletului și după aceea ca și mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc și prin cercare, să ajungă astfel la bucuria binelui . Și, puțin mai încolo, se întreabă, pe bună dreptate: dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sfântul botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana celui rău, mai ales dat fiind că nu există nici o împărtășire între lumină și întuneric? (2 Corinteni 6, 14) .
La rândul său, Marcu Ascetul, scrie: Noi credem că prin botez am primit slobozenia și curățirea în chip tainic. Căci luăm aminte la cel ce zice: «Iar acum v-ați spălat, acum v-ați îndreptat, acum v-ați curățit» (I Cor., 6, 11) . Această primenire a primit-o fiecare creștin prin botez, sălășluindu-se în el harul Duhului, pricina tuturor virtuților.

Preluare Taina Botezului în Filocalie, Pr. Liviu Petcu